Un dascăl este un cântăreţbisericesc, adesea solist sau dirijor al corului bisericesc. Dascălul posedă cunoştinţe muzicale însemnate, între atribuţiile sale intrând şi cea de instructor al coriştilor. În trecut, el ajuta la memorarea melodiilor de către aceştia printr-un set de gesturi asemănător cu cel întrebuinţat de dirijorii moderni; de altfel, aceasta este una dintre originile indicate pentru naşterea dirijatului în muzica cultăvest-europeană.
În spatele fiecărui om, bogat sau sărac, celebru sau nu, se află un dascăl. Iar primul dascăl care ne sculptează caracterul şi sufletul este, neîndoielnic, învăţătorul.
“Ţin minte-un timp ce nu la şters uitarea,
Cînd, lîngă chipul mamei, mult iubit,
Îmi apărea alăturea alt chip,
Un chip frumos şi blînd: învăţătoarea.”
Un profesor e acel ce cunoaşte bine vremea în care trăieşte, care percepe cu fineţe marile trăsături caracteristice vieţii, unde nucleul este făptura gingaşă şi misterioasă, copilul. Rolul dascălului, asemeni unor chinuiţi Sisifi, este de a relua, an de an, bătălia cu indolenţa, cu ignoranţa, cu nepăsarea şi capacitatea celor care jertfind totul ”zeului ban” , surpă temeliile morale ale societăţii.
Pentru a fi un adevărat Dascăl e nevoie să ai vocaţie . A fi un adevărat Dascăl este un Dar de la Dumnezeu...nu oricine poate fi Dascăl....
Educaţia incluzivă şi parteneriatul dintre şcoală şi familie!
Rog respectuos,
ca de această dată, să mi se îngăduie să fiu dascălul care sfătuieşte cititorul de toate vârstele, poate şi din perspectiva unei experienţe de ceva decenii, timp în care am constatat că şcoala şi familia realizează „o casă comună” care se numeşte „copilul” nostru, fiinţa în care investim speranţă şi încredere, visurile neîmplinite ale frământărilor noastre de părinţi! Poate că educaţia integrată se referă, în esenţă, la integrarea în structurile învăţământului de masă a copiilor, pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât mai echilibrate a personalităţii acestora. Desigur, în modelul tradiţional, relaţiile familiei cu şcoala sunt aproape inexistente sau au un caracter informal, ocazional, dar, în condiţiile şcolii incluzive, părinţii participă direct la viaţa şcolii şi pot influenţa anumite decizii care privesc procesul educaţional. Absenţa sau indiferenţa părinţilor în ceea ce priveşte problemele educaţionale ale copilului, vine în opoziţie cu ideea de integrare sau incluziune. În acest sens, apar o serie de dificultăţi cauzate de atitudinea de reţinere sau neîncredere a părinţilor, lucru care rezultă din reprezentări/mentalităţi eronate cu privire la viaţa şi evoluţia şcolară a unui copil cu cerinţe educative deosebite. Având în vedere perspectiva învăţământului de tip incluziv, părinţii au dreptul să-şi exprime propria viziune asupra modului de funcţionare a şcolii şi să participe concret la influenţarea actului managerial din şcoală. De asemenea, în cazul familiilor copiilor cu cerinţe educative de perspectivă, părinţii au obligaţia să se implice în activităţile extraşcolare ale copiilor şi să dea dovadă de răbdare şi înţelegere faţă de schimbările mai lente sau mai rapide din viaţa copiilor lor.
În linii mari, putem aprecia că incluziunea reprezintă esenţa unui sistem educaţional ce se caracterizează prin promovarea egalităţii în drepturi şi a responsabilităţii, flexibilitatea programelor şcolare, implicarea activă a comunităţii în programele şcolii, parteneriat cu familia. În reuşita educaţiei incluzive, un rol important revine familiei, iar o relaţie concretă între familie şi şcoală se bazează pe încredere, mai ales că actul comunicării eficiente asigură încrederea reciprocă. La începutul parteneriatului cu părinţii, profesorii trebuie să se gândească să evalueze ce pot învăţa de la părinţi despre copiii lor de la clasă, iar pentru ca această comunicare să fie eficientă, profesorii trebuie să apeleze la bune deprinderi de ascultare şi de înţelegere. Ascultând atent părintele, se poate stabili o relaţie deschisă cu sprijin reciproc, iar a şti să asculţi, cred că înseamnă să fii capabil să creezi premisele colaborării, pentru că numai ascultarea activă înseamnă a fi cu adevărat activ în educaţie. Aş dori să mai subliniez, că pentru o mai eficientă susţinere a şcolii incluzive din partea familiilor, membrii acestora trebuie să satisfacă un minimum de cerinţe care privesc participarea activă la toate activităţile şcolii şi implicarea în promovarea practicilor de integrare şcolară a copiilor la toate nivelurile vieţii sociale, susţinerea unor modele de acţiune şi comportament în acceptarea şi realizarea integrării copiilor, ca să nu mai vorbim de sprijinirea profesorilor în alegerea unor strategii realiste cu privire la evoluţia şi formarea copiilor în şcoală şi în afara ei. Părinţii trebuie să fie parteneri sinceri de dialog şi să accepte fără rezerve colaborarea cu echipa de profesori ai clasei copiilor lor, urmărind împreună progresul înregistrat de către copil în diverse situaţii de viaţă, să colaboreze cu alţi părinţi în grupurile de suport ale părinţilor şi să împărtăşească şi altora experienţele personale cu proprii copii la activităţile desfăşurate în mijlocul familiei. Acei părinţi care au simţul realităţii, să fie convinşi de avantajele oferite de şcoala incluzivă, să accepte fără prejudecăţi sau resentimente eventualele limite impuse de gradul şi complexitatea actului educaţional, mai ales că, de multe ori, se evidenţiază în mod atipic o serie de caracteristici legate de condiţiile de acasă şi din familie ale elevilor, unele fiind bariere principale în învăţare! În încheiere, aş dori să mai adaug că în mod expres, comunicarea cu familia despre programele şcolii şi despre progresul elevului, folosind un flux informaţional, de la şcoală către familie şi de la familie către şcoală, demonstrează că o comunicare eficientă ajută familia să conştientizeze rolul modelului în educaţie, rolul părinţilor în integrarea cu succes a copilului în societate, deoarece familia trebuie să exercite o influenţă pozitivă asupra copilului, rolul său fiind foarte important în dezvoltarea acestuia din punct de vedere fizic, intelectual şi moral.
Nu fiţi nepăsători faţă de cei ce nu sunt ca noi....Toţi avem ACELEAŞI DREPTURI
Saturday, January 15, 2011
Sărbătoarea în lume
În Europa
Ziua îndrăgostiţilor are tradiţii regionale în Marea Britanie. În Norfolk un personaj numit Jack Valentin ciocăne la uşile din spatele tututor caselor lăsând dulciuri şi cadouri pentru copii. Mulţi copii au fost speriaţi de aceast personaj mitic. În Ţara Galilor mulţi oameni sărbătoresc pe 25 ianuarie în loc de 14 februarie. Ziua comemorează pe Sf. Dwynwen, sfântul patron al îndrăgostiţilor galezi. În Franţa o ţară tradiţional catolică, Valentine's Day este cunoscut simplu drept Sfantul Valentin si este sarbatorita ca în restul ţărilor occidentale. În Danemarca şi Norvegia 14 februarie este cunoscut ca Valentinsdag. Nu este sărbătorită pe o scară largă, dar mulţi oameni îşi fac timp pentru a îl petrece într-un mod romantic cu partenerul de viaţă sau trimit o felicitare unei iubiri secrete.
În Suedia este numită ziua tuturor inimilor . Nu este o sărbătoare oficială. În Slovenia un proverb spune că Sfântul Valentin aduce cheile rădăcinilor, aşa că pe 14 februarie plantele şi florile încep să crească. Ziua îndrăgostiţilor a fost sărbatorită ca ziua în care încep lucrările în vii şi pe câmpuri. Este de asemenea spus ca păsările se căsătoresc în această zi. Cu siguranţă, numai de curând este sărbătorită ca Ziua iubirii. Ziua iubirii este tradiţional 12 martie, ziua Sf Gregor.
În România, sărbătoarea tradiţională pentru iubiţi este Dragobete care este sărbătorit pe 24 februarie. Este numit după un personaj din folclorul românesc care se presupune că ar fi fiul Babei Dochia. Parte din numele lui drag, care poate fi găsit şi în cuvântul dragoste. România a început să sărbătorească şi Valentine's day, deşi deja avea prin Dragobete o sărbătoare tradiţională. Aceasta a dus la multe repercusiuni din partea mai multor grupuri, persoane reputabile şi instituţii dar şi organizaţii naţionaliste ca Noua Dreaptă, care condamnă Ziua îndrăgostiţilor ca fiind o sărbatoare superficială, comercialistă, importată drept un kitsch occidental.
Management-(„a conduce cu mâna“) a fost definit de către Mary Follet prin expresia "arta de a înfăptui ceva împreună cu alţi oameni";totalitatea acţiunilor obişnuite de conducere sau administrare a organizaţiilor,instituţional.
Funcţii ale managementului
■Funcţia de previziune cuprinde ansamblul acţiunilor prin care se stabilesc obiectivele organizaţiei pe termen scurt, mediu şi lung, se formulează modalităţile de realizare a acestora şi se fundamentează necesarul de resurse
■ Functia de organizare cuprinde ansamblul acţiunilor prin care se constituie sistemul conducător, sistemul condus şi sistemul legăturilor dintre acestea
■ Funcţia de coordonare cuprinde ansamblul proceselor prin care se armonizează deciziile managerului cu acţiunile subordonaţilor. Coordonarea are la bază comunicarea, ca modalitate concretă prin care se realizează acţiunile acestei funcţii a managementului.
■ Funcţia de antrenare reprezintă ansamblul acţiunilor prin care un manager influenţează activităţile colaboratorilor săi în vederea atingerii obiectivelor stabilite, prin satisfacerea nevoilor care îi motivează.
■ Funcţia de control-evaluare cuprinde ansamblul acţiunilor de evaluare operativă şi postoperativă a rezultatelor organizaţiei, a verigilor ei organizatorice şi a fiecărui salariat, de identificare a abaterilor care apar de la obiectivele, normele, normativele si standardele stabilite iniţial şi a cauzelor care le-au generat, precum şi de adoptare de măsuri care să asigure eliminarea abaterilor, menţinându-se echilibrul dinamic al organizaţiei
Doar atunci cînd vom folosi un Management calitativ şi în Echipă vom avea
